Dezvoltare durabilă și eficiență energetică







Vizitatori
webs counters
Obieciuri de nunta

Obiceiuri de nuntă din Maramureşul istoric

Acte prenupţiale

            Nunta este cel mai important moment din viaţaomului, devenind „o manifestare a satului întreg,care intereseaza deosebite categorii sociale de oameni, categorii de neam, de stare materiala, de sex” şi „se realizează printr-o seamă de deprinderi sociale, de tradiţii.”
           Căsătoria, prin întregul proces al ceremonialului tradiţional, reprezintă „o schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup, cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor, caresuportă, ei înşişi, schimbări fundamentale.” Este o „etapă existentială încărcată cu multe semnificaţii”, suita de obiceiuri fiind menită „să asigure trecerea celor doi tineri de la starea de fată şi flăcău la categoria oamenilor maturi, a celor însuraţi.”
           Nunta este o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât şi pentru obştea satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul.”Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri, care sunt numite de unii specialişti  „rituri de trecere”. Ceremonialul nunţii poate fi şi el schiţat  dupa aceste rituri. Astfel vom avea:

  1. riturile pre-liminare, care cuprind logodna si peţitul;
  2. riturile liminare, care cuprind nunta propriu-zisa;
  3. riturile post-liminare, care fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă începutul unui nou drum pentru cei căsătoriţi.

           Aşa cum ştim, există trei momente esenţiale cu privire la nunta – peţitul, logodna şi căsătoria -, dar mai sunt o serie de lucruri premergătoare, semnificative din punct de vedere etnologic: portul tinerilor, întalnirile acestora, anumite practici pe care fetele sau feciorii le fac pentru a se căsători.   Portul este foarte important în tradiţia populară, căci marchează trecerea de la o vârstă la alta, trecerea de la copilărie la adolescenţă, în cazul nostru, sau de la adolescenţă la maturitate, după cum vom vedea în momentul în care cununa miresei va fi înlocuită cu o năframă, iar clopul înstruţat al mirelui cu unul vechi şi găurit.

Aşadar, fetele(„cocoanele”)şi băieţii(„coconii”) mai mici sunt îmbrăcati foarte simplu. Dar fetele de măritat se îmbracăcu zadii de lână, cu „vârste” negre si roşii, ori cu „sumne” roşii, verzi sau albastre „de păr”(caşmir) sau de „travilă”(mătase). Se încalţă cu „optinci de oargă”, cu „obdele de pănură”, iar pe cap poartă „pânzături de păr” roşii şi verzi, înflorate, legate „înapoi”(la ceafă) sau umblă descoperite, „în capul gol”, cu o floare la ureche.
           Feciorii se încaltă tot cu „optinci de oargă” şi „obdiele de pănură”, se îmbracă iarna cu „cioarici de lână albă” şi cu „lecric postăzit”(tivit cu catifea neagră), pe cap cu „cujmă” neagră. Vara poartă, peste „cămeşa” de pânză, „teptari”(cojoc) înflorit, cusut cu „carmăjie”(piele prelucrată, folosită pentru impodobit), cu „gatii” de pânză, cusute jos în „roituri”(broderie), cu puţin trecând peste genunchi, iar pe cap poartă clop de paie cu „cipcă”(panglică) colorată.
           Această îmbrăcăminte, descrisă mai sus, puteă fi purtată numai de fetele de măritat şi de feciorii de însurat. Bineînţles că există o vârstă la care tinerii erau consideraţi ca fiind pregătiţi pentru căsătorie. Simion Florea Marian consideră vârsta potrivită căsătoriei: pentru fete 15-20 de ani, iar pentru baieţi 18-30 de ani. În satul Budeşti fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar feciorii de însurat între 17-25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau considerate fete bătrâne şi, deşi sătenii le compătimeau, acestora li se strigau versuri pline de ironie. Deşi feciorii erau consideraţi feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de acelaşi tratament care li se aplica fetelor bătrâne. Astfel, la jocul duminical, la jocurile de la sărbători sau la nunţi, fetelor bătrâne şi feciorilor bătrâni li se striga:
                             „Măritaţi-vă, bătrâne,
                              Şi daţi drumu’ la copile
                              C-aţi purtat un car de flori
                              Şi tri rânduri de feciori.”
Sau
                             „Însura-m-aş, nu mai poci,
                              Tăte fetele-s cu conci,
                              Şi-aş lua pă nu ştiu care
                              Că niciuna coadă n-are.”
Sau
                             „Fecioru care să ţine
                              Ia fata care rămâne,
                              Iar fata care alege
                              Până la urmă culege.”                      

În timpurile mai vechi ca de altfel în toate comunităţile rurale, un criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau decât bocotani cu bocotani şi săraci cu săraci.” Rareori o fată bogată primea consimţământul părinţilor să se căsătorescă cu un băiat sărac, şi invers. „Dacă tătuşi să aveu tare dragi, fugeu s-apoi ce să le mai facă părinţii?” Cu timpul s-a ajuns să se renunţe la această opinie şi criteriile de baza au ramas hărnicia, cinstea, omenia. Bărbatul trebuie să aibă şi el anumite însuşiri: frumuseţe „un ptic mai mândru ca dracu”, „să-ţi sie drag” că „nimnic nu-i mai rău ca urâtu”, pentru că:
                             „Decât cu urât în casă
                              Mai bine cu boala-n oasă,
                              De boala doctori te scot,
                              Da’ de urât nu te pot.”
           Un alt moment important care trebuie amintit este reprezentat de ocaziile de cunoaştere ale tinerilor. De fapt, în comunităţile tradiţionale româneşti, care nu erau prea mari, precum este şi Budeştiul, toata lumea se cunoştea. De mici se puteau întâlni cu vitele, la biserică, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, apoi la şcoală. Când deveneau feciori de însurat şi fete de măritat, se întâlneau la jocul duminical, la vergel, la sârbi, în şezători şi clăci, la sărbătorile de iarnă etc.
           Din moşi-strămoşi se ţine obiceiul ca în fiecare duminică sau sărbătoare, în „câşlegi”(perioadă în care nu este post), să se facă joc. Jocul se ţinea în centrul satului, într-un „şopru” amenajat special, iar mai nou în căminul cultural. Doi, trei feciori aduceau muzicanţi – „ceteraş, dobaş si zongoraş” – şi se juca toata după-masa. La joc participă feciori si fete, iar cei însuraţi, dar mai ales nevestele, stau pe margine şi se uită. Fata care merge pentru prima dată la joc, stăpe margine şi aşteaptă ca un fecior „s-o bage-n joc.” Tot cu această ocazie, fetele bătrâne sunt luate în râs de feciorii sau de fetele tinere. Aceştia le „strigă în ciudă”:
                             „Mândruţ, pântru dumăta,
                              M-am sfădit cu pretina
                              Care-o fetit cu mama;
                              Ş’amu fete şi cu mine
                              Să sfăde, nu i-i ruşine.”
           Sâriul este obiceiul de a se aduna fetele şi feciorii într-o sâmbătă seara la casa unei fete şi de a petrece cu ceteră sau, mai demult, jucau dupa fluier. Într-o zi de joi, în şezătoare, fetele şi feciorii hotărăsc să facă sâmbata „sâri”. Fetele pregătesc „mâncări”, iar feciorii „nămnesc ceteraşi” şi aduc horincă. Petrec până a doua zi, apoi feciorii „petrec” fetele(le conduc) acasă şi care se înteleg se hotărăsc „să se ieie”(să se căsătorescă).            Vergelul are loc tot în sezătoare, iarna, pe la Sântion. Feciorii aduc ceteraşi şi fac „bentic” – aduc băutură, iar fetele pregătesc mâncare: „brozbuţe”(sarmale), cozonaci, plăcinte cu brânză, „pancove”(gogoşi). Fetele cheamă la vergel feciorii care li-s dragi. După  ce se adună, beau, joacă, mănâncă, iar la urmă se petrec acasă şi feciorul cu fata se înteleg despre căsătorie.
           Un alt obicei foarte vechi, care se păstrează şi astăzi în satele din Maramureş, este acela ca în zilele de sărbătoare şi în serile de sâmbată feciorii să meargă la fete. Băieţii se duc mai multi, doi sau trei, la aceeaşi fată, aduc horincă, beau, povestesc, iar, când aceştia vor să plece, fata îl „petrece” la poartă doar pe cel pe care-l place. Bineiteles ca la discutia tinerilor asista unul dintre parinti sau dintre bunici.
           Şi în postul Crăciunului feciorii testează terenul, adică vizează anumite locuri unde ar putea să se însoare şi fixează anumite fete pe care le-ar putea peţi imediat ce încep câşlegile. În general, când feciorii fac ceata de umblat la colindat , mulţi dintre ei încearcă să invite fata pe care are de gând s-o peţească. Dacă fata acceptă invitaţia la colindă, când ceata ajunge cu colinda la casa feciorului, fata este pusă să se ocupe de servit cu bucatele care au fost pregătite de sărbători, adicăse dă de înţeles că ar fi acceptată în familie, în cazul în care tinerii se înteleg şi va fi peţită. De multe ori fata este chemată în casa de sărbătoare („casa dinainte”) pentru a-i arăta ceea ce are făcut feciorul, adică zestrea: cergi, ţoluri, într-un cuvânt bogăţia pe care o are. În cazul că s-ar hotărî să meargă de noră, nu trebuie să mai facă nimic, feciorul având totul.            După ce s-a treminat cu colinda, mamele, respectiv parinţii, discută despre colindă, care ce a văzut în casă, cine cu cine a vorbit, care a băut prea mult, adică năravurile fiecăruia, cât sunt de „lotrii” sau de „mutalăi” unii dintre ei. În casa fiecărei familii se discută despre fetele şi feciorii din sat, aşteptând cu nerabdare vreo veste: „care cu care s-ar lua laolaltă”. De la Crăciun şi până la Bobotează este o mare agitaţie în sat, toată lumea vrea să vadă ce se întamplă, cine pe cine a peţit şi dacă a fost primit sau nu.

Nunta- rituri pre-liminare

           1.Peţitul

Dupa ce am vazut ocaziile în care tinerii puteau să se cunoască şi să se hotărască cu privire la un eventual soţ sau soţie, primul act premergător căsătoriei este peţitul. Despre acest moment hotărâtor aminteşte şi Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”: „dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite la părinţii ei oameni pe care-i numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor, ca să nu pătească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă însă că aceştia vor s-o dea, atunci se duc cu toate rudeniile mirelui în casa fetei.”
           Cu foarte mulţi ani în urmă, feciorul care vroia să se însoare trimitea o rudă foarte apropiată, obligatoriu bărbat, la părinţii fetei ca s-o „peţescă”, adică s-o ceară în căsătorie. Întrând în casă, peţitorul, după o discuţie pregătitoare în care abordează diferite teme gospodăreşti, întreabăcu subînţeles părinţii fetei:
           „- Am auzit că aveti de vândut fân şi otavă!”
           Stăpânul casei, înţelegând unde bate peţitorul, îi răspunde pe dată: „să ne grăim cu baba ţi cu fata.” Părinţii şi fata se retrag în altă cameră pentru a discuta împreună cererea peţitorului. În sfârşit, odată hotărârea luată de către „consiliul familial”, stăpânul casei i-o comunică peţitorului, cu aceleaşi subînţelesuri:
           „- Ne-am grăit cu baba me şi cu fata şi ne-am înţeles să vă vindem o claie de fân şi una de otavă. Dacă vi-i hia vă dăm şi o felderă de mălai şi una de grâu.”
           Oferta cu fânul, otava, mălaiul şi grâul constituie un răspuns afirmativ. Fata este de măritat şi se pot întelege. Dacă părinţii nu sunt de acord să-şi mărite fata după feciorul care o cere în căsătorie, capul familiei răspunde peţitorului:
           „- Iertaţi-ne, dar n-avem de vândut fân şi otavă, nici mălai ori grâu, ci numai paie de ovăs.”
           Întrând apoi direct în subiect, refuzul se face cu foarte multă diplomaţie şi politeţe:
           „- Feciorul îi tare bun! Îi din oameni de ominie! Ne place de el, da’ n-o putem mărita încă pe fată”, învocându-se diferite motive: că au nevoie de ea la lucru, că nu vrea încă să se mărite etc.
           De obicei feciorul se înţelegea cu fata, îi spunea intenţiile lui, iar aceasta trebuia să comunice cererea părinţilor. Urmează ca fata să discute cu părinţii, în general fetele discută cu mamele şi se înteleg între ele, urmând ca mama să-l convingă pe soţ, tatăl fetei, în puţinele cazuri când nu sunt amandoi de acord. Dacă părinţii cad de acord  dau dezlegare fetei să-i spună feciorului că sunt de  acord cu propunerea şi că poate veni cu părinţii pentru a se întelege asupra zestrei ce o va primi sau asupra altor probleme ce pot să apară. În multe cazuri, când nu sunt de acord părinţii şi nu vor nici în ruptul capului să o lase pe fată sau pe fecior să se „ia împreună”, găsesc diferite motive:           „- Api noi am lăsa-o să se mărite cu tine, da’ nu suntem pregătiţi să se mărite în câşlegile aiestea.”
           Şi invocă numeroase motive: că nu au făcut horinca şi că nu vreau să ia de împrumut, că fata nu şi-o gătat cămaşa soacrei etc. Atunci feciorul le zice:
           „- Şi dacă o aştept până în câşlegile celelalte, o daţi după mine?
- Api om vede ce-a mai si, că-i mult până atunci.”
Feciorul îşi dă seama că ar fi în zadar aşteptarea şi se orientează spre o altă fată. Întâmplator, dacă fata află c-o fost a peţi şi la alta, îi reproşează feciorului:
  „- Ai fost la ceielaltă şi n-ai căpătat. Amu zii la mine, amu-s bună şi eu!”
 Feciorul poate fi refuzat, dar dacă fata îl place, acceptă şi se mărita cu el. Dacă nu, ruşinea poate fi şi mai mare, dacă a fost şi la a doua fată şi „n-a căpătat-o”.
            Peţitul se păstreaza şi în zilele noastre, însă nu mai implică la fel de multi participanţi. Feciorul se duce şi „se înţelege” cu fata, iar în aceeaşi seară vine în casa fetei şi o cere părinţilor. Dacă feciorul este plăcut de familia fetei i se acceptă propunerea, iar dacă nu acesta este refuzat.

           2.Logodna(credinţa)
           În sfârşit, dacă părinţii s-au hotărât să-şi mărite fata, sunt invitaţi feciorul care a peţit-o şi părinţii lui să vină „pă văzute”. Dacă toate au decurs bine, feciorul invită fata împreuna cu părinţii ei să-i întoarcă vizita. Dacă mirele şi mireasa nu sunt din acelaşi sat, mersul „pă văzute”capătă o semnificaţie deosebită pentru fată. De multe ori se întâmplă ca ea să vadă pentru prima dată gospodaria unde „merge de noră”. Dupa ce viitorii cuscri s-au înţeles asupra zestrei fetei şi a feciorului, despre locul unde vor sta aceştia, se stabileşte data „credinţei”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara.
           Logodnicii, însoţiţi de părinţii lor şi de rudeniile mai apropiate, se duc la preot acasă, unde are loc „credinţa” sau logodna bisericesca. La sfârşitul ceremoni-alului, logodnicii schimbă între ei verighetele şi „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o petrecere cu ceteraşi, băutură şi mâncăruri, petrecere care ţine până a doua zi. Aici se ia un „blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în acelaşi timp şi cel ce o găseşte mai întâi se spune că va avea noroc. La „credinţă” participă rudeniile mai apropiate şi prietenii intimi ai logodnicilor, fiecare contribuind cu băutură. Mâncarea este pregătită de părinţii fetei, iar angajarea ceteraşilor şi completarea băuturii cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeaţă, destinsă:
                            „Mniresucă credinţâtă,
                              Spânzură-te de-o rătită,
                              De-a si bine spânzurată
                              Bine-a si şi măritată!
                              Măritată încă-i bine,
                              Da’ nu sie după cine;
                              Măritată-i bine tare,
                              Da’ nu sie după care.”
           În zori de zi, după ce pleacă „credinţaşii” spre casele lor, cuscrii, împreună cu mirii, fixează când să se meargă la „sânge”(analize medicale) că să poată depune actele la primărie pentru cununia civilă. Dacă se întârzie cu analizele,  se pot întampla multe, în unele cazuri se mai poate strica credinţa, dacă se arată un alt fecior mai bogat şi mai „de neam”. Acesta o poate opri să se mărite pentru că îşi dă seama că o pierde, de aceea „trebuie bătut seru până-i cald” ca să meargă totul bine.
            „ Logodna presupune rituri de separare şi rituri de prag şi ia sfârşit prin rituri de agregare preliminare la noul mediu.” Astfel, logodna simbolizează despărţirea de părinţi, iar datul mâinii şi schimbul verighetelor sunt rituri de agregare a noii familii.
           Dupa ce mirii au rezolvat cu analizele şi au „băgat zilele” la primărie, primăria le dă termen de gândire înainte de a spune „da” şi să primească actul oficial de căsătorie. La cununia civilă iau parte fraţii, cumnaţii, părinţii, stegarul şi druştele. Se merge la primărie cu o „uiagă de horincă” şi cu ceva de „îmbucat”, iar, după cununia la primărie, se serveşte câte o gura de horincă, se felicită mirii şi de data asta mirii sunt siguri că nu se mai poate întampla nimic şi că-i sigură căsătoria şi urmează pregătirile de nuntă.

Vestirile

            Înainte ca nunta să aibă loc, preotul trebuie să strige de trei ori, în trei sărbători, „herdetişul” (vestirea nunţii în biserică), când merge lumea la biserică. Şi se spune aşa: „Măria lu’ Pătru lu’ Vasalie şi cu Ionu lu’ Grigore să vestesc pentru a-ntâia oară în vederea căsătoriei; dacă cineva are ceva împotrivă sau dacă cunoaşte ceva care ar si împotriva religiei, să anunte parohia imediat.” Se întamplă să fie neamuri între ei sau să fie fată ruşinată sau să fie alte motive. Lumea mai zice: „Părinte, nu ar si bine să se iei laolaltă că-s neamuri, îs veri de-al doilea sau de-al treilea şi îi cruce-n sânge” şi atunci preotul trebuie să verifice. Dacă-i adevarăt, preotul nu-i mai cunună, dar dacă totul decurge normal, dupa trei herdetişuri, se poate face nunta.

Chematul la nuntă
        Înainte de a se ocupa de nunta propriu-zisă, mirele şi mireasa merg a chema la nuntă. De obicei, chematul la nuntă se face înainte cu două săptămâni. Dacă nunta se face „detilin”, adică separat, mireasa şi druştele cheamă nuntaşii ei, iar mirele şi stegarii invită apropiaţii lui. Totuşi, din partea mirilor mai pot merge la chemat şi părinţii. Dar,la o nuntă de „bocotani”(oameni înstăriţi) se trimit chemători care invită întreg satul la nuntă. Este bine dacă se poate prinde o sărbătoare, că atunci lumea este pe-acasă. Mirele intră în casă, dă bineţe cu „Lăudăm pe Iisus”, gazdele răspund: „În veci, amin, să fie lăudat.” De obicei are loc un astfel de dialog:
        „- Noa, şăzi ia daca-i zinit.
    -Api nu pot şide tare mult că am mult de îmblat.
               - Apăi şăzi un ptic, să nu ne fugă peţitorii.”
                  Atunci mirele se aşează, iar când se ridică spune:
                  „- Am zinit să vă chem să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă.
    - Da’, pă când-ii ?
    - Api, păste două duminici.
    - Să sie într-un ceas bun şi cu noroc, om mere, să sim sănătoşi. Dacă nu, om trimete fecioru or fata.
    - Bine dară, vă aşteptăm cu drag. Dumnezău să vă ajute!”
       Dacă cheamă alticineva din partea mirilor atunci zic: „S-o rugat mnirele(mnireasa) să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă, pă duminecă.” „Om mere, să aibă năroc!” Unii întreabă: „Da’ mare-i nunta? Cine le zâce?”
        Astfel, chematul la nuntă, ca moment ceremonial, „nu este numai un <prim pas al nunţii>, cum se considera indeobşte, ci aparţine în egală măsură şi fazei marginale a obiceiului...Consumându-se aparent inerţiile unui act protocolar, chemarea comportă destule semnificaţii care îi sporesc ponderea în complexul de acte ceremoniale nupţiale. Ea defineşte astfel, printr-o dublă deschidere semantică: una confirmatoare, îndreptată spre recunoaşterea ordinii existente în cadrul familiei, neamului şi mai departe în rândul întregii comunităţi.”
        Neamul a stat întotdeauna la temelia existenţei noastre: străbunii ne-au lăsat o serie de legi nescrise,  prin care trecerea noastră prin pragurile vieţii, era pazită şi ferită. Am moştenit o întregă zestre spirituală care sfidează vremelnicia, de aceea, în satele maramureşe, se mai poate auzi un duios cântec de fluier, se mai poate juca o învârtită şi se mai pot oficia atâtea ceremonialuri, luate parcă din lumea basmelor.

Pregatirea mesei de nunta

Cele mai multe nunţi se fac de obicei  iarna, în câşlegi. Zilele pentru făcut nunţi erau: marţea, joia, sambăta sau duminica. Înainte cu trei - patru zile de nuntă este mare fierbere atât la mire, cât şi la mireasa. Astfel, „socăciţele”(bucătărese speciale) vin să pregătească „ţâpoii” şi mâncărurile pentru nuntă: pancove, cozonac, gulaş de oaie, sarmale etc. Fiecare familie din sat, care este invitată la nuntă, încearcă să ajute cu ce poate: lapte, brânză, ouă, găini, slănina, „cureti”(varză), produse pe care le duc la casa mirilor. Daca mirii sunt din familii mai bogate, atunci nu se prea înghesuie să ducă ori le e ruşine, ori spun că la”aieştia nu le trebe că au destul, pot fa nuntă cât de mare.”

Cusutul stegului şi al cununii
        Nunta e o mare sărbătoare, care ţine trei zile. Ea începe printr-o petrecere la care sunt prezenţi tinerii satului. Această petrecere are loc cu o seară înainte de oficierea cununiei religioase, petrecere la care se face „cusutul steagului” şi „împletitul cununii”. Feciorii din sat se adună la casa mirelui, iar fetele la casa miresei.

        La casa mirelui stegarul îşi pregăteşte steagul. „Steagul este un simbol important al căsătoriei, el este un simbol masculin de vitalitate şi putere.” Pe o botă de lemn sunt cusute „pânzături de păr”, batiste, „cipce”(panglici), clopoţei, „făţoi cu  ciur”, spice de grâu, tidru etc. Toate aceste elemente decorative,  pentru steagul ce este confecţionat, sunt adunate de către stegar de la fostele drăguţe ale mirelui. Dar, după nuntă, steagul se desface, se dau înapoi obiectele împrumutate, dar se păstrează spicele de grâu până la naşterea primului copil, care este „ciupăit”(scăldat) într-o apă în care se pun aceste spice, „ să sie de cinste şi de vază în sat, ca şi steagul.” Steagul terminat şi admirat de cei din jur este săltat în sus de stegar, în ritmul muzicii şi al jocului. Se face cu el prima probă pentru nuntă. Flăcăii bat din palme dupa ritmul „ceterii”, stegarul învârte steagul de trei ori în sensul în care se învârte soarele pentru a alunga spiritele rele, în timp ce aceştia strigă diferite strigături sau „horesc” cântece specifice:
        „La cusutul steagului,
        Joacă ruja macului;
        La cusutul cununii
        Joacă ruja violii.”
Sau
        „La cusutul steagului
        Joacă ruja macului
        Din mijlocul stratului.
        Joacă ruja, sa scutoară,
        Mândru fecioraş să-nsoară,
        Joacă ruja, să clăte,
        Mândră mnireasă îşi ie.”
       Concomitent cu pregătirea steagului, la mireasă se face „împletitul cununii”, tot în cadrul unei petreceri la care iau parte druştele şi prietenele miresei. În satul Budeşti, cununa pe care o poartă mireasa se numeşte „munună” şi este împodobită cu oglinzi, „bumbuşti” şi tidru. Cioburile de oglindă simbolizează  viata frumoasă, îndestulată, strălucitoare a mirilor, iar „bumbuştile” sunt puse pentru ca mireasa să facă copii frumoşi. De asemenea, tot „munună” purtau şi druştele. După ce este terminată, mununa este aşezată pe capul miresei, iar cei prezenţi, veselindu-se, „horesc” cântece de nuntă adecvate:
                       „La cusutul cununii
                         Joacă ruja violii
                         Din mijlocu’ grădinii.
                         Joacă ruja, să clăte,
                         Hireş fecioraş îşi ie.
                         Ochişori mândrii, vărgaţi,
                         Luaţi samă ce luaţi
                         Ca să nu vă înşelaţi,
                         C-aiesta nu-i târg de ţară
                         Să vinzi şi să cumperi iară.”
Sau
                        „Plânge-ţi cununa, mnireasă,
                         Că te duci la altă casă.
                         Şi, mnireasă, ce-ai ptierdut
                         Nici în târg nu-i de vândut.
                         Părinţi nu poţi cumpăra
                         Să dai mia şi suta.
                         La bărbat greşeşti o dată,
                         Nici te uită, nici te iartă;
                         La părinţi greşeşti o mie-
                         Tăt eşti prunc de ominie.
                         Ie-ţi, mnireasă, bună zî
                         De la care îs p-aci:
                         De la frunzuca din vie,
                         De la drăguţu dintâie.
                         Care-o fost drăguţ la fată
                         Vie s-o sărute-o dată,
                         Şi o sărute cu dor
                         Până-i la mă-sa-n ocol,
                         Şi o sărute cu drag
                         Până-i la mă-sa pă prag.”
         Când feciorii au terminat de jucat steagul, iau mirele şi se
îndreaptă spre casa miresei. Aici sunt întampinaţi de mireasă şi de druşte, care-i aşteaptă cu „struţurile”.Druştele cos struţul stegarului, iar mireasa mirelui. După acestea începe petrecerea, muzicanţii aduşi de mire încing atmosfera, lumea începe să joace şi să cânte, se aduce mâncare şi horincă, iar petrecerea durează până la doua – trei dimineaţa.
            În sfârşit soseşte ziua cea mare, ziua nunţii. În ziua nunţii, stegarul, de dimineaţa, merge la mire acasa şi pune steagul în colţul „tărnaţului”, sus, să vadă lumea unde-i nunta, în cazul în care mai vin oameni şi din alte sate.. Mirele şi mireasa merg la biserică şi se spovedesc duminica dimineaţa, iar, dacă nunta are loc marţea sau joia, atunci mirii se spovedesc înainte cu o zi. După ce mirii vin de la spovedit, începe pregatirea şi îmbrăcarea mirilor, în acelaşi timp şi la mire şi la mireasa.

Gătitul miresei şi al mirelui


         Mai demult, mireasa, înainte de a pleca la cununie, se scălda în apă neîncepută dacă era „fată cinstită”. În apă „pune bani de argint, ca să sie cu noroc şi să nu să lege de ie ceas rău; la mână să lega cu argint ziu şi să cântare cu grunz de sare ca să nu să ieie de ie meşteşâguri”. Cântărirea „cu sare mare şi argint ziu să făce în ptelea goală” pe un cântar mare, luat împrumut de la un „jâd”(evreu) sau „pă cântaru’ cu care să măsura grâul îmblătit”. După scăldat şi cântărire, mireasa era îmbrăcată cu: poale cu colţi, „sumnă” roşie sau albastră, cămaşa albă „cu bezeri pă la gură şi cu colţi formăluiţi pă la mâneci”. Peste cămaşă poartă „teptar cu ruji” şi apoi „gubă din lână de oaie albă, cu bdiţ”. În picioare avea „optinci de oargă, cu obdele de pănură, albe, legate cu aţe de lână neagră, împletite.” Mireasa era îmbrăcată de druşte care o piaptănă, îi împletesc părul în doua cozi în care-i puneau „cipce” şi „măderan” (şi astăzi, mirii din satul Budeşti păstrează costumul popular, deşi opincile sunt înlocuite de pantofi, iar mununa miresei de coronite cu voal). În timp ce-i fixează mununa pe capul miresei, druştele „strâgă”:
                        „Mniresucă, mniresucă,
                         Până-ai fo’ la mama ta
                         Te-ai culcat sara pă ţol
                         Şi te-ai sculat târzior;
                         Da’ de astăzi înainte
                         Ti-i culca numa pă braţă
                         Şi ti-i scula dimineaţă,
                         Că bărbatu-i mare câne,
                         Orice faci, nimic nu-i bine,
                         Că bărbatu-i mare drac,
                         Nu-i poţi fa’ nimnic pă plac.
                         Mniresucă, mniresucă,
                         Cununiţa ta cea verde
                         Cum te scoate dintre fete
                         Şi te bagă-ntre neveste.
                         Nevestia-i haină gre’,
                         Tăte grijile-s în ie.”
         Mirele este îmbrăcat cu „cioarici albi, de lână”(dacă era iarnă), cu opinci de oargă, obiele de pănură albă, legate cu curele de piele, iar peste mijloc are o curea lată de piele, înflorată. Cămaşa este din pânză de casă, albă, cusută „cu găurele” de către mireasă. În cap poartă clop sau cuşmă, înstruţat cu „struţ din cununa mniresii”.

Mersul după nanaşi
         Înainte de cununie cu doua – trei ore se adună invitaţii: ai mirelui la mire şi ai miresei la ea acasă, fiecare cu darurile sale. La nunţile de demult darurile se dădeau când ajungeai la casa mirilor şi constau în horincă şi alimente: grâu, mălai etc. În timp ce oaspeţii sunt aşezaţi la masă şi cinstiţi cu băutură şi mâncare, câţiva flăcăi nuntaşi, apropiaţi mirelui, cu sticle de horincă în mână şi cu ceteraşii se duc după nănaşi. Când ajung la casa nănaşilor sunt invitaţi în casă şi cinstiţi cu băutură şi cu bucate pentru că le-au făcut cinste şi au mers după ei. Este mare cinste să meargă multă lume după nănaşi, numai aşa putând să arate ce au în casă, „că au de tăte, că pot nănăşi că au cu ce”. Nu oricine poate să fie nănaş. Nănaşi se aleg numai aceia care au o situaţie bună şi sunt de neam bun şi au un comportament bun. Trebuie să fii un model pentru ceilalţi.
         După ce au sosit nănaşii la casa mirelui, aceştia, împreună cu nuntaşii, se aşează la masă. După ce mănâncă şi beau, au loc „iertăciunile”, înainte de a pleca la cununie. Impresionante din ceremonialul nunţilor din Maramureş, ca de altfel şi din alte părţi ale ţării, sunt cântecele de rămas bun, adresate de nuntaşi mirelui şi miresei, de miri părinţilor, fraţilor, surorilor, vecinilor, cântece care, prin profunzimea sentimentelor ce le exprimă, emoţioneză, storc lacrimi de la cei prezenţi.
          

 Iertările la mire
 Între mire şi părinţi are loc un astfel de dialog:
                 „Mirele(către tată): - Să trăieşti, dragă tată, şi fa bine şi mă iartă, că nu-s prunci să să nască şi să crească, la părinţi să nu greşească, şi fă bine şi dă-mi binecuvântarea să pot pleca la sfânta taină a cununiei.
 Tatăl: - Să-ţi dăie Dumnezău noroc şi bucurie şi să sii cuminte cum ai fost şi până acum şi să nu avem ruşine după tine.
                   Mirele(către mamă): - Să trăieşti, mamă dragă, şi fă bine şi mă iartă că ştii cum îs coconii, mai mult cu mamele, şi le greşesc mai mult, fă bine şi dă-mi binecuvântarea ta să pot mere la sfânta taină a cununiei.
                    Mama: - Api, dragul meu, eu te iert că nu mi-ai greşit, aşă-s coconii, da’ iartă-mă şi tu că şi io te-am mai bătut când am fost mai năcăjită şi poate n-ai meritat.”
  Urmează apoi fraţii şi surorile care, la fel, îi fac „strâgături”, apoi unchii, mătuşile şi naşii. La urma feciorii închină cu horincă celor din jur, joacă „în roată”, iar ceteraşii „zâc de strâgat” şi feciorii strâgă:
                        „Mnire, mnire, dragu mneu,
                         Ascultă-mă ce zic eu:
                         Înainte de-a pleca
                         De la casa mâne-ta
                         Cheamă, tu, pe tată-tău,
                         Cheamă şi pe mamă-ta
                         Şi le sărută mâna,
                         Mâna, şi-i săruta-n faţă
                         Că ei te-o purtat pă braţă.
                         Nici amu nu-i zina lor
                         Că le-ai fo’ drag pân ocol,
                         Pân ocol şi pân grădină-
                         Da’ tu sângurel ai zină:
                         Te-ai păzât la însurat
                         Ca floarea la scuturat.”

  Iertările la mireasa
             La mireasă iertările păstrează aceeaşi ceremonie. Înainte de plecarea spre biserică, mireasa rosteşte:
                        „Dragi părinţi, imi cer iertare,
                         Să-mi daţi binecuvântare
                         Că-s în ceasu’ de plecare
                         Cu străinii pă ce cale;
                         Iar în drumu’ care zine
                         Nu ştiu, rău mi-a si, ori bine,
                         Ştie bunu Dumnezău
                         Cum mi-a si binele mneu.
                         Şi de mi-a si rău ori bine,
                         Nu voi face de ruşine.
                         Eu imi cer iertări o mie,
                         Amu, la căsătorie,
                         S-aveţi bine şi ticneală
                         Că eu plec în astă sară,
                         Dumnezău să vă trăiască,
                         De rele să vă ferească!”
Sau
                        „Să trăieşti, mamă şi tată,
                         Ne despărţâm de olaltă;
                         Şi voi fraţi şi surorele,
                         De voi mă despart cu jele!
                         Rămas bun, dragă măicuţă,
                         Că te-am slujit de micuţă,
                         Rămas bun, tată iubit,
                         Că bine eu te-am slujit,
                         Mă iarta de ţ-am greşit.
                         Şi-nainte de plecare
                         Să-mi dati binecuvântare,
                         De v-am greşit un cuvânt
                         Mă iertaţi la jurământ;
                         De ţ-am greşit,mamă, ţie
                        Mă iartă la cununie!
                         Voi, feciori, s-aveţi noroc,
                         Nu mi-ţi mai juca la joc;
                         Voi, fete, s-aveţi ticneală
                         La joc nu v-oi fa-nbulzală.”
  Apoi, cu un pahar de horincă  în mână, închină întâi tatălui, apoi mamei. Părinţii miresei răspund:
                        „Să sie în ceasul cel bun!
                         În ceasu’ cu năroc!
                         Să sii cuminte!”
                     Îi pun mâna pe creştet, îi fac o cruce şi o săruta. Mireasa sărută mâna părinţilor. Aici, la mireasă, mai tot satul se adună. Curioşii stau pe la ferestre, prin „şatră”, prin tindă, să vadă cum îi „tomnită” mireasa. Rudele, dar şi femeile, chiar dacă nu sunt chemate la nuntă, strigă miresei strigături până vin solii mirelui să anunţe că mirele pleacă la cununie. Există „strigături” alcătuite sub forma unui dialog între mireasă, nuntaşi şi mama miresei:
                   Mireasa: „Plânge-mă, mămucă, tare
                                    C-amu nu-s a dumitale,
                                    Că mândru m-aşteaptă-n cale.
                                    Foaie verde de alun,
                                    Hai, mămucă, rămas bun,
                                    Că mă duc să mă cunun,
                                    Că m-aşteaptă mândru-n drum.
                                    Să dau mâna cu badea
                                    Înainte la popa,
                                    Că de el nu m-oi lăsa-
                                    Nu ştiu bine-a si ori ba.
                                    Da’ noi zicem ca nu-i rău
                                    Tăte-s de la Dumnezău.
           Nuntaşii:         Mnireasă din doi părinţi
                                    Ce gândeşti de te măriţi?
                                    De-ai şti cum îi măritată
                                    Şidea-oi la mă-ta fată,
                                    De-ai şti cum îi cu bărbat
                                    N-ai sâli la măritat.
                                    Poţi fată să lăcrămezi
                                    După binele ce-l pierzi;
                                    Binele ce l-ai avut
                                    Nu l-i mai ave mai mult.
                                    Te-o cerut fecior din sat,
                                    Te-o cerut şi nu te-o dat.
              Mireasa:       Te-ai temut, mamă-ai temut
                                    C-oi zini după-mprumut
                                    Şi nu ţi l-oi da mai mult.
                                    Da’ m-ai mai putut lăsa,
                                    Nu ţ-aş si mâncat casa,
                                    De-aş si ros o grindă, două,
                                   Ţ-aş si făcut alta nouă,
                                    De-aş si ros-o jumătate
                                    Şi io-am avut în ie parte.
    Mama miresei:       Mniresucă, struţ de vie,
                                    Be-ţi paharu-aiest dintâie
                                    C-amu pleci la cununie.
                                    Verde popa te-a jura,
                                    Gata-i de fetia ta.
                                    De-i răbda nu ţ-a si rău,
                                    De nu, vai de capu’ tău;
                                    De-i răbda bine ţ-a si,
                                    De nu, -ţi cată-a suferi.”

Mersul la cununie

         După ce se termină cu închinatul şi iertăciunile, „să îmbie cu cureti şi pancove”, iar când se face semn că e de plecat nănasul se ridică în picioare şi zice „Tatăl nostru” şi „într-un ceas bun şi cu noroc să plecăm la cununie”. Toţi nuntaşii din partea mirelui pornesc la cununie. În frunte merg feciorii, cuprinşi peste umere, cu „uiegi de horincă în mână, înstruţate cu rujmălin, legat cu aţă roşie”, jucând în chiote şi strigături. După feciori urmează mirele, stegarul, nănaşii, părinţii şi restul nuntaşilor. Când mirele porneşte de acasa trimite soli la mireasă s-o anunţe să plece şi ea cu alaiul ei la biserică. Mirele nu se ducea dupa mireasă, însă astăzi nu se mai păstrează obiceiul şi întregul alai al mirelui, împreună cu el, se duce la casa miresei.
         La sosirea solilor, mireasa se pregăteşte să meargă la cununie şi iese de dupa masă în sensul în care răsare soarele(de la stânga la dreapta). Şi în acest moment nuntaşii îi strigă miresei:
                        „Mniresucă, mniresucă,
                         Uită-te pe ferestucă
                         Că vin solii să te ducă.
                         Pe cărarea cu stinii,
                         În casa cu străinii;
                         Străinii nu te-or certa
                         Nu-i ave la ce-nturna,
                         Străinii nu te-or sfădi
                         Nu-i ave la ce zini.
                         Multe lacrimi îi vărsa
                         Până-a cătăni badea,
                         Multe lacrimi îi urni
                         Până mândru-a cătăni.”
Sau
                        „Mniresucă, mniresucă,
                         Vin străinii să te ducă;
                         Ti-i duce de-aici cu dor
                         Ca luniţa p’ângă nor,
                         Ti-i duce de-aici cu jele
                         Ca luniţa p’ângă stele.”
         În „ocol”(curte), după ieşirea din casă, se aranjează nuntaşii: în faţă mireasa, de o parte druştele, de altă parte, în dreapta miresei, nănaşii. Spre biserică mireasa merge „cătilin”, urmată de fete, feciori, nuntaşi şi curioşii care vin să vadă „cum îi gătată mnireasa, cât îi de mândră”.
         Alaiul mirelui ajunge înaintea miresei la biserică. Tot drumul feciorii „strigă” şi „horesc”, se creează o atmosferă plină de veselie, dar în acelasi timp emţionantă. Paleta cântecelor de nuntă este foarte variată în satul Budeşti, existând anumite strigături care se referă la locuitorii acestui sat denimiţi „răşinari”, datorită faptului că Budeştiul este un sat de munte, înconjurat de păduri de conifere. În timp ce cântă, bărbaţii, aşezaţi în faţă, opresc alaiul mirelui, se aşează roată, într-un genunche, cu „uiegile de horincă” în mână şi încep să strige:
                        „Morţii voşti de răşinari,
                         Staţi în loc şi bateţi pari
                         Şi-ngrădiţi care cum ştiţi
                         Ş-apoi de-acolo porniţi.”
          În rândurile de mai jos voi exemplifica câteva din strigăturile care se aud la majoritatea nunţilor din Budeşti:
                        „Când a si nunta mândrii
                         M-oi culca ş-oi adurni
                         Pă pragu’ bisericii
                         Să văd cine m-a trezi.
                         De’ m-a trezi mnireasa
                         Atâta i-i viata,
                         De’ m-a trezi mnirele
                         Atâtea i-s zilele.”
Sau
                        „Mult mă mnir de-aiasta treabă
                         Ce s-o strâns atâta babă?
                         Mereţi acasă, femei,
                         Şi puneţi la sert păstăi,
                         C-or zini fetele bete
                         Şi-or mânca păstăi neserte
                         Şi-or zâce că-s diotete.
                         Şi părinţii îs nebuni
                         Şi le potolesc cărbuni.”
Sau
                        „Suiţi, babe, pă gunoi
                         C-om zini şi după voi,
                         Când a si Paştele joi
                         Şi Crăciunu mai apoi.”
Sau
                        „Mi se  mărita mândra
                         N-am la cine me’ sara
                         Şi să viu dimineaţa.
                         Mi să-nsoară-un văr de-a mneu,
                         Mâni, alaltă, mă-nsor eu.”
Sau
                        „Casa mândrii s-o aprins
                         Eu m-am omorât de râs;
                         Casa mândrii când a arde
                         Eu m-oi încălzi la spate;
                         Casa mândrii foc şi scrum
                         Numa io să ies în drum.”

Mersul după mireasă în alt sat
         Dacă mirii nu sunt din acelaşi sat, atunci situaţia este puţin schimbată. Se organizează călăreţi atât în alaiul mirelui, cât şi în cel al miresei. Caii şi căruţele sunt împodobite cu panglici, ştergare colorate, cu oglinzi şi alte struţuri, pentru că aceştia vor însoţi alaiul de nuntă al miresei şi al mirelui. În acest caz mirele, împreună cu stegarul şi călăreţii, se duce după mireasă. La intrarea în satul miresei, alaiul mirelui este întâmpinat de călăreţii miresei care-i vor conduce la casa acesteia. Tot drumul feciorii din alaiul mirelui cântă şi strigă, acompaniaţi de ceteraşi:
                        „Noi merem după mnireasă
                         Cu tri cară nu ne lasă,
                         Numa cu cinci şi cu şasă.
                         Acolo dac-am ajuns
                         La masă pă noi ne-o pus,
                         Şi-am băut şi am mâncat,
                         Am horit şi am jucat.”
Sau
                        „Hai să merem câtilin
                         Pân pădure de mălin
                         Cu uiaga după zin.
                         Câtilin, câtilinaş
                         Până lângă ceteraş.
                         Când o me’ după mnireasă
                         Ne-om lua ptita de-acasă
                         Şi horinca de pă masă.
                         Când om mere după ie
                         Nici om mânca, nici om be’,
                         Numa ne-om uita la ie
                         Cât  a si de frumuşe.”
Sau
                        „Pare-mi-se că s-aude
                         Glasu’ mândrii oareunde,
                         Pare-mi-se că se vede
                         Casa mândrii unde şede.”
         După ce alaiul mirelui ajunge la casa miresei începe o scurtă petrecere, ceteraşii cântând, iar lumea servind mâncare şi băutură. În vechime s-a înregistrat un obicei conform căruia mireasa era ascunsă de nanaşi în casă, iar mirele era ţinut la poartă. Nănaşul iese în întâmpinarea mirelui, care-i cere mireasa. Naşul îi aduce, pe rând, druştele sau fete din alaiul miresei, dar mirele îi zice naşului că nu aceasta este mireasa. La sfârşit este adusă mireasa, mirele zicând: „Aiasta-i”. Atunci i se deschide poarta, mirii se îmbraţişează şi sunt primiţi în casă. După ce se încheie mica petrecere, mirii pornesc la cununie. Dacă mireasa pleacă de noră e obiceiul ca masa rămasă în casă să nu fie curăţată timp de trei zile, ca un simbol de jale. De asemenea, nu este bine ca mireasa plecată de noră să se uite înapoi când iese din casă sau să se întoarcă la părinţi numai după trei zile „pentru a nu să despărţi.”

Cununia religioasă
         La poarta bisericii, fetele şi feciorii rămân cu ceteraşii, „învârtesc” şi „strigă” strigături, unii dintre ei strigând versuri mai glumeţe:
                        „Ia, ce s-o muiet cărarea
                         C-amu s-o-nsurat mnirarea.”
sau
                        „A me’ mândră-i mânioasă
                         Di ce i cămeşa groasă.
                         Cine dracu i de zină
                         Dacă toarce ca de lână?
                         Pă cămeşă trebe-a coasă,
                         Mândra-i tare somnoroasă;
                         Pă cămeşă trebe lucru,
                         Mândra doarme ca butucu.
                         Şede mândra jos şi zdiară
                         Dacă nu şti pune tiară;
                         Şi-o pus tiara după casă
                         Cine-a tre’ pă drum să ţasă;
                         Fără iţă, fără spată
                         Şi-o rămas nemăritată.”
         În biserică mirii sunt încadraţi de druşte şi de stegar. În spatele lor stau nănaşii, cu „lumnini” înstruţate, aprinse. În timpul cununiei,  neamurile apropiate stau în jurul mirilor, să nu ia cineva din cununa miresei sau din struţul mirelui „c-apoi fac cu ele orice meşteşâguri să-i despărţa”. Ritualul religios este cel obişnuit în biserica româneasca ortodoxă.
         După ce se încheie cununia religioasă, până la poarta bisericii, mirii merg „alăturea”, cu lumânări aprinse. De aici, încadraţi de naşi şi druşte, se îndreaptă spre casa unde are loc nunta şi, la fel ca la venirea spre biserică, feciorii cântă şi strigă:
                        „Mnireasă, mnirele tău,
                         La multe le pare rău,
                         Da’ mai tare la una
                         C-o gândit că l-a lua,
                         S-o gândit că doară, doară,
                         Până-o văzut că să-nsoară.”
Sau
                        „Hai, ziniţi să ne vedeţi,
                         Numa nu ne dioteţi,
                         Că ni-s poalele cam scurte
                         Şi ne-om diote cam multe.”
                                           (versuri strigate de fete)
Sau
                        „Bună-i mnierea, cum nu-i bună,
                         Da’ amară-i peste-o lună,
                         Bună-i mnierea-n cununie,
                         Da’ amară-i pă vecie.”

Petrecerea
         În satul Budeşti au existat două tipuri de nunţi: nunta „laolaltă” şi nunta„detilin”(separat). Mai demult nunţile

aveau loc atât la casa miresei, cât şi la casa mirelui, iar nuntaşii nu se adunau decât dimineaţa, fiecare petrecând la casa aceluia care l-a invitat. Nunta se făcea separat fiepentru că nu încăpeau foarte multi nuntaşi într-o singură casă(pe atunci nunta nu se făcea la căminul cultural), fie pentru că mirii aparţineau unor familii de „bocotani” şi aceştia vroiau să demonstreze că au suficientă avere încât să-şi permită să facă două nunţi. Totuşi, cele mai multe nunţi se făceau „laolaltă” pentru ca familiile mirilor să fie scutite de cheltuieli în plus.

Ajunşi la casa unde se ţinea nunta, nuntaşii sunt întâmpinaţi de socăciţă cu un „blid”(farfurie) de grâu. Ea strigă strigături anume, aruncând grâu peste miri şi nuntaşi:
                        „Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs,
                         Mnirele-i din neam ales,
                         Mnireasa-i floare din şăs;
                         Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară,
                         Mnirele-i de ziţă rară,
                         Mnireasa-i floare de vară.
                         Eu ţâp grâu din tălgerel
                         Mnirele ni-i frumuşel
                         Şi mnireasa ca şi el.
                         Eu ţâp grâu din farfurie
                         Mnirele-i de ominie
                         Şi mnireasa aşe să sie!
                         Eu ţâp grâu într-aurit
                         Mnireasa-i floare din rât.
                         Ca şi grâul cel curat
                         Să le sie traiul dat.”
         Nuntaşii înconjură socăciţa de trei ori, cu clopurile în mâini, ridicate peste capete pentru a putea prinde grâul. Acest grâu, din clopurile lor, nuntaşii îl aruncă tot peste miri zicând: „Noroc!Noroc!Noroc!” şi strigând:
                        „Holdă mândră şi rodită,
                         La mniri viaţă fericită.
                         Câte grăunţe în clop
                         Atâţia prunci cu noroc!
                         La mnire şi la mnireasă
                         Bucurie multă-n casă.”
         După aruncatul grâului de către socăciţa, mirii intră în casă. În portiţa de la şatră, mirii sunt întâmpinaţi de socrii mari. La fel ca şi socăciţa, soacra mare le va striga mirilor aruncând peste ei cu grâu:
                        „Zii-mi ceteraş mai cu drag,
                         Să deştid portiţa larg
                         C-o sosât cine mi-i drag.
                         Şi oi pune-o după masă
                         C-o zinit găzdoaie-n casă.
                         Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs
                         Mnirele-i din neam ales,
                         Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară
                         Mnireasa-i de ziţă rară,
                         Mnirele-i de ominie
                         Şi mnireasa aşe să sie.”
         La rândul ei, mama miresei îi strigă miresei, versurile având semnificaţia unor sfaturi date miresei care, trecând de la adolescenţă, intră în lumea oamenilor maturi, a femeilor măritate:
                        „Floricică de pân iarbă,
                         Să trăieşti, tu , fată dragă,
                         Să trăieşti, să-ţi sie bine,
                         Să ai grijă şi de mine.
                         Dumnezău să-ţi dăie bine
                         Să nu mă faci de ruşine!”
Sau
                        „Tu, mnireasă, fătu mneu,
                         Ascultă ce-oi zâce eu:
                         Bărbatu’ oricum te-a bate
                         Nu-ţi lua hainele-n spate,
                         Până la mă-ta-i departe;
                         Să ai cât de puţânele,
                         Până la mă-ta ţi-s grele.
                         Sii bună ş-ascultătoare
                         Ca pământul sub pticioare,
                         Ascultă de soacră-ta
                         Batăr unde te-a mâna,
                         Din pticioare să meri iute,
                         Din gură să nu zâci multe;
                         Din pticioare să meri tare,
                         Din gură să ai răbdare.
                         De-a zice să calci în foc,
                         Calcă, că-i ave noroc,
                         De-a zâce să calci în pară
                         Calcă, că-i ave ticneală.
                         De-a si bună, bine-a si,
                         De-a si ră, rău îi trăi,
                         Că bărbatu’ nu ţi-i frate
                         Să gândeşti că nu te-a bate,
                         Nici soacră-ta nu ţi-i mamă,
                         Să gândeşti că nu-l îndeamnă
                         Să-ţi mai tragă câte-o palmă.”
         După ce se încheie aceste strigături, cu un „ţâpoi” în mână, mirii înconjură mesele de trei ori. Se realizează astfel cercul magic pentru a feri de rele noua căsnicie. În fruntea mesei sunt aşezaţi mirii şi nănaşii, druştele şi stegarul, apoi restul invitaţilor. Tuturor nuntaşilor li se serveşte mai întâi băutură, din „uiegile de jumătate înstruţate”, paharele folosindu-se doar pentru miri, nănaşi şi unii invitaţi mai simandicoşi. Un om de încredere, numit „paharnic”, are în primire băutura, iar socăciţa răspunde de mâncăruri. Drept „paharnici” se aleg rudenii apropiate de-ale mirilor care au grijă să umple sticlele cu horincă în momentul în care acestea se golesc. După băutură urmează masa, care constă dintr-o supă de carne de găină, numită „zamă de laşte”, din tradiţionalele sarmale, numite „cureti împlut”, carne friptă, plăcinte, pancove etc. „Ţâpoii” care au la mijloc un fir de busuioc servesc drept pâine. Mai nou nu lipsesc de la nunţile ţărăneşti „torturile”, aduse de nănaşi, druşte sau de alţi nuntaşi.

 Jocul miresei
         După ce se termină de mâncat, mesele se scot afară şi începe jocul. Bineînţeles, jocul este deschis cu „jocul miresei”. Pentru jocul miresei nănaşii cer două „blide” pentru bani, care se pun unul peste altul, iar stegarul ia mireasa şi o joaca primul. Stegarul este, după mire, cel mai imporant din nuntă şi el trebuie să pună bani mai mult ca oricare dintre nuntaşi. Se mai întamplă ca mama stegarului să mai aibă pregatit ceva: un set de vase, o cergă sau o perină şi să le pună la jocul miresei. Urmează apoi alţii care vor să joace mireasa, în timp ce stegarii strigă:
                        „Haideţi şi jucaţi mnireasa
                         Nu ne tăt bdiciuliţi casa;
                         Casa ni-i mândru gătată-
                         Mnireasa trebe jucată,
                         Brozbuţăle le-aţi mâncat
                         Mnireasa n-o-aţi jucat.”
Sau
                        „Cine n-a juca mnireasa
                         La vară nu-i taie coasa.”
Sau
                        „Cine-n lume s-ar afla
                         Să ne joace mnireasa?
                         Mnireasa-i a mnirelui,
                         Boii-s a nănaşului.”
         Când lumea care joacă mireasa nu pune suficienţi bani în farfurie, stegarii zic:
                        „Nici i oarbă, nici i ştioapă,
                         Cu cinci bani nu să mai joacă.
                         -Altu’ care are bani!”
         Jocul începe un pic cam greu pentru că nuntaşii aşteaptă unul după altul, să vadă care cât pune, să nu se facă de ruşine că pun în joc prea puţini bani. În general se pune, la început, să zică toţi ceteraşii pe o strună, să nu mai fie muzică nici într-o cameră, pentru ca toţi nuntaşii să se-nghesuie să joace mireasa. Ceteraşii trebuie să comunice tot timpul cu nănaşii, să fie atenţi, că în funcţie de bani se zic şi învârtitele. Banii sau cergile sau alte obiecte care se pun, se aşează pe farfurie şi când se iau jos ceteraşii trebuie să oprească învârtita. Cei care nu ştiu să joace sau sunt mai bătrâni şi nu pot „învârti”, pun bani şi îşi arvonesc un nepot sau pe cineva drag lor, care joacă bine, să danseze cu mireasa. E o mare onoare să fii plătit de către cineva să joci mireasa. Înspre final joacă mireasa şi nănaşii. Bineînţeles că se cântă învârtita nănaşilor, iar nănaşul ia toate nănaşele la joc , ca să nu se supere, împreună cu mireasa, şi învârte cu câte trei-patru femei odată, ceea ce-i foarte greu, „da’ n-are ce să facă dacă i-o trebuit să sie nănaş.” Când toată lumea a terminat de jucat mireasa, vine mirele să răscumpere mireasa şi de data asta toată lumea se înghesuie să vadă câti bani pune mirele, însă stegarul nu dă mireasa până nu e mulţumit de suma de bani pusă. Mirele începe cu bani mărunţi şi-i pune în „talger ca să sune şi tot scoate din jeb, până pune toţi banii”, numai astfel primeşte mireasa să o joace. Se trece prin mari emoţii, căci din momentul acesta mireasa este a mirelui şi el are drept deplin asupra ei.
         După jocul miresei se face „bărbătescul”, joc la care iau parte numai bărbaţii şi, eventual, unele femei care ştiu să-l joace foarte bine. Când se termină bărbătescul începe „învârtita”, joc tradiţional din Maramureş. La nuntă se mai joacă „baraboiu” – un fel de joc în care perechile îşi schimbă partenerii - , „mătura” – un joc în care un fecior joacă mătura şi, când muzicantul trage cu arcul, îşi lasă mătura şi-şi caută parteneră; cine rămâne fără parteneră va juca mătura-, sârba, „raţa” – joc în cerc, în horă, în timpul căruia se strigă. În timpul acestor dansuri toţi feciorii strigă pentru a crea o atmosferă şi mai veselă:
                        „Frunză verde, tri scăieţi,
                         Hai la nuntă, măi băieţi,
                         Care vreţi, care puteţi,
                         Care nu, mai rămâneţi.”
Sau
                        „Asta mândră care-o joc
                         Dăie-i Dumnezău năroc
                         Şi la mă-sa sănătate,
                         C-o făcut-o lată-n spate.”
Sau
                        „Zadea mândrii dinainte
                         Rău m-o-nnebunit de minte,
                         D-apoi ceie dinapoi
                         Nnebuni-ne-a p-amândoi.”
Sau
                        „Stiu că nu-s din Şugătag
                         Ce-a zâce mândra să fac,
                         Că-s fecior de pă Cosău,
                         Face mândra ce zâc eu.”

Jocul găinii

După ce se încheie jocul, se pun iar mesele şi începe „ospăţul”. Când ospăţul este în toi, când limbile încep să se dezlege şi cântecele de nuntă se revarsă ca un izvor nesecat, apare socăciţa, cu poalele prinse-n brâu, aducând pe o tava tradiţionala găina de nuntă, pregătită cu „zgardă din pancove, verdeaţă, cipce colorate şi ţâglare-n gură”. Găinile, deşi sunt dar pentru nănaşi din partea gazdelor, sunt predate contra cost. În timp ce se aduc găinile, socăciţele strigă „hori” specifice, numite şi „ horile găinii” sau „strigături la găina”, concepute sub forma unor dialoguri în care nănaşii sau nuntaşii „hulesc” socăciţa:
                   Socăciţa: „- Frunză verde de sansiu
                                     Faceţi-mi loc c-amu ziu,
                                    Da’ să-mi faceţi cât de bine
                                    Să nu ptic pă oricine
                                    Ori să ptice el pă mine,
                                    Să mă facă de ruşine.
                                    Ziu cu găina-nstruţata
                                    Nănaşa de mult o-aşteptă,
                                    Tăt întină şi sustină
                                    Şi-i cu gându’ la găină.
                                    Găina-i cu coadă scurtă
                                    Nănaşa la ie să uită,
                                    Da’ găina-i ciupilită
                                    Şi cu bani trebe plătită.
                   Nuntaş:  - Găina care-i de nuntă
                                    Trebe mai bine ţânută,
                                    Tăt cu grâu din cel ales,
                                    Nu cu pleve de ovăs.
                                    Nănaşă nu asculta
                                    Ce zâce socăciţa,
                                    Găina care-i în mână
                                    O găsât-o la fântână,
                                    Perită de-o săptămână.
                 Nănaşa: -  Eu găina oi lua,
                                   Da’ mă tem că n-oi mânca.
                                   Când cu găina-i lucrat
                                   Pă mânuri nu te-ai spălat;
                                   Du-te-n vale, la fântână,
                                   Şi te spal-o săptămână!
                Socăciţa: - Nu-i bai, nu, nănaşă mare,
                                   Că nu-ţi place dumitale,
                                   Că poate că n-ai parale;
                                   Da’ oi da-o la nănaş
                                   Că mi-a da şi aldămaş.
                                   Dacă-i da,  nănaş, parale,
                                   Găina-i a dumitale.
                Nănaşa: -  Socăciţă, vino-ncoace,
                                   Ce-ai făcut nimic nu-mi place!
                                   Ţi-i găina hohoiată,
                                   Nici îi friptă, nici îi seartă!
                                   Da’ oi prinde-o io de guşă
                                   S-o arunc pă după uşă.
                                   Socăciţă dezgătată,
                                   Găina deloc nu-i seartă;
                                   De la casă pân la şură
                                   Tăt îi strâgi mereu din gură:
                                   Să scoată nănaşa-o sută,
                                   Că-i aduce carne multă;
                                   Nu să vede că-i de zină,
                                   Că nu-i carne pă găina,
                                   O mâncat-o socăcţta
                                   Laolaltă cu druşcuţa.
                                   Ş-o mai rămas nişte oasă,
                                   Învârtite-n poptiroaşă,
                                   Numa capu l-o lăsat,
                                   Cu clonţu-n sus rădicat
                                   Şi i-o pus ţâglare-n gură-
                                   Zină şi horeşte-n şură!
               Socăciţa: -  Zi, nănaşă, câte-i vrea,
                                   Că te aperi cu gura
                                   Dacă ţi-i goală punga.
                                   De nu au nănaşii bani
                                   Dăm găina la ţâgani,
                                   Că ţâganii-abdie o-aşteaptă
                                   S-o mânânce şi neseartă.
Sau
            Socăciţa: - Faceţi-mi şi mie larg
                              Să pot sări de pe prag,
                              Să pot sări mintenaş
                              Cu găina la nănaş.
                              Faceţi-mi cărare lată,
                              Că-s cu sumna sufulcată
                              Şi cu găina-nstruţată,
                              Cu găina ce’ ciuclată,
                              Nu să dă fără de plată.
                              Uită-te, nănaşă, bine
                              Ce găina grasă zine,
                              Pregătită pentru tine.
                              Pă stinare-i cu untură
                              Şi are ţâglare-n gură.
                              Stai, nănaşă, să grăim
                              Ş-apoi să ne târguim:
                              Găina plăte tri sute
                              C-o mâncat grăunţă multe.
                              Vai, săraca nănaşa,
                              Cum să uită ca hulpea
                              Ca să-mi fure găina.
                              Vai, săracu nănaşu,
                              Cum să uită ca uliu
                              Ca să-mi apuce puiu!
                              Ca şi-a me găina nu-i,
                              Şi cu ouă, şi cu pui!
                              Tare bine mi-o ouat
                              De tăbacă la bărbat,
                              Straturile le-o scurmat;
                              Stratul cel cu busuioc
                              Şi-amu n-a scurma deloc.
                              Ie, nănaşă, dacă-i vre,
                              Găina din mâna me,
                              Că-i ţânută de doi ai
                              Cu grăunţă de mălai.
            Nuntaş: -  Găina care-i de nuntă
                              Trebe mai bine ţânută!
                              Nu cu pleve de săcară,
                              Ci cu grâu de primăvară!
          Socăciţa: -  Am ţânut-o pă costişă
                             Cu mure şi cu pomniţă,
                             Ş-asară-o sărit pă poartă
                             Ş-amu-n clonţ bănuţu poartă;
                             Ieri o sărit pă nuiele
                             Şi astăzi îi cu mărgele.
                             Ieri o fost pă după şură,
                             Astăzi îi cu ban în gură.
                             S-o-mbătat găina me’
                             Nănaşu numa de-abde,
                             Nici nănaşu nu-i de ptiatră
                             Şi să-mbată cateodată.
           Nănaşa: -  Găina ţi-i cât o cioară
                             Şi îţi trebe bani de-o moară;
                             Găina ţi-i cât o sarcă
                             Şi iti trebe bani de-o vacă.
           Nuntaş: -  Frunză verde, ruptă-n tri
                             Nu-i mândru a să sfădi
                             Într-o casă cu mnirii,
                             Nu-i mândru a să certa
                             La o nuntă c-aiasta.
         Socăciţa: -  Nănaşu m-a săruta
                             Şi găina-a căpăta,
                             Nănaşa mi-a da o sută
                             Să n-o spun cum să sărută,
                             Să n-o spun nănaşului
                             Cum dă gura mândrului.
          Nănaşa: -   Socăciţă lăudată,
                             Găina ta nu ţi-i seartă,
                             Nici îi seartă, nici undată
                             O poţi da fără de plată;
                             Nici îi seartă, nici călită
                             O poţi da şi neplătită.
         Mireasa: -   Socăciţă hirluită,
                             Găina nu-i pârjolită,
                            Găina nu-i friptă bine
                             Şi te-o făcut de ruşine.
          Socăciţa: - Faceţi bine-a mă ierta
                             Nu mi-i friptă gaina,
                             Mi-i friptă pă jumătate
                             N-am avut lemne uscate,
                             Ca-s pădurile departe;
                             N-am avut lemne pălite
                             Că pădurile-s oprite,
                             Şi-n pădure sunt ardăi
                             Şi să dau după femei;
                             Şi după mine s-o dat,
                             C-o ştiut că n-am bărbat.
                             Fă bine, nşnasă, ie
                             Gaina din mâna me!
         Nănaşul: -   Nu te-atâta lăuda
                             Că găina nu-i a ta,
                             C-am adus-o eu de-acasă
                             Să mi-o pui aici pă masă.
         Socăciţa: -  Nănăşucă, de n-ai lei
                             Oi da-o pă la femei,
                             Nănaşule, de n-ai sute
                             Oi da-o pă la mai multe;
                             Nănăşucă, te gânde
                             Şi găina o-mpărţă
                             O-mpărţă cum ţi-i voia,
                             Pă nime nu supăra.
           Nănaşa: -  Clonţu-i a ţiganului,
                              Aripa-i a mnirelui,
                              Coada-i a nănaşului.
           Nuntaş: -   La mnireasă ce să zine?
          Nănaşa: -   Ştie mnirele mai bine,
                             Că-i mai lotru decât mine.
           Nuntaş: -   Nănaşă, nu te greşi,
                             Fă parte şi la socrii,
                             Nu uita nici socăciţa
                             Că tata şi-o ars sumniţa
                             Până ce-o fript găinuţa.
         Nănaşa: -    La socru şi soacră mare
                             Untura de pă stinare,
                             Cioantele la socăcită,
                             Că i-or trebui la iţă.”

 

Stegarul şi mirii pun apoi bucăţi de carne de găină şi bucăţi de ţipoi, impodobite cu flori, intr-un cuţit, pe care le oferă oaspeţilor. Capul si gâtul de la găină se dau ceteraşilor. In ciocul deschis al găinii instruţate se pun si monede de unu sau trei lei.

    
  Învălitul miresei
         După ce se termină masa de dimineată se face „invăluitul miresei”, obicei adus din satele de pe valea Vişeului. Fiecare nănaşă are o „pânzătură” pe care o pune pe capul miresei facându-i semnul crucii. Mireasa işi aruncă de pe cap pânzătura peste steag, dar stegarul i-o dă înapoi atârnată în cuţit. Acest joc se repetă de trei ori, simbolizând impotrivirea miresei de a renunţa la statutul de fată. După ce-i pun toate nănaşele pânzăturile pe cap, i se dă miresei cununa jos şi i se lasă pânzătura care-i place mai mult, cu care va fi „invalită inapoi”, la fel ca şi nevestele. Cât durează invălitul miresei, fetele îi strigă miresei:
                       

                        „Tu, mnireasă, nu lăsa
                         Să îţi ţîpe cununa
                         Ca să-ţi puie năframa,
                         Că năframa-i tare gre,
                         Suflă vântu şi n-o ie,
                         Cununa-i pană uşoară,
                         Suflă vântu şi o zboară.
                                     Saracă cununa ta
                         A sta-n cui şi s-a uita
                         Cum iţi petreci viaţa;
                         Nici o data-n săptămână
                         Nu-i mai si cu voie bună.”
Sau
                        „Mnireasă, de bună samă
                         Dai cununa pă năframă,
                         Da’ năframa-i tare gre
                         Tăte grijile-s în ie.”
Sau
                        „Tu, mnireasă, ce-i cu tine?
                         Nici nănaşii nu-ţi vreu bine
                         Că ţ-o luat cununită
                         Şi ţ-o pus pânzăturiţă.”
Sau
                        „Pântru tri cârpe de-aieste
                         Te-o băgat între neveste,
                         Pânzătura ta cea alba
                         Cum o dai pă ceie neagră,
                         O dai pă ce’ mohorâtă
                         Să-ţi sie lumea urâtă,
                         O dai pă ceie aleasă
                         Să trăieşti mulţi ani, mnireasă!”

   Hoarea miresei
         Strîgăturile de la învălitul miresei provoacă lacrimi miresei şi apropiatelor acesteia, însă voia buna se reia cu muzică şi joc. Ca o revanşă la bărbătescul care a fost jucat în noapte, femeile, împreună cu mireasa, joacă „hoarea miresei”. Ceteraşul începe să le cânte, femeile se prind în roată şi încep să horească:
                        „Măieran în colţu mesei
                         Să horim hoarea miresei,
                         Să horim că-i supărată
                         Că să află măritată,
                         Să horim că-i bănuită
                         Că s-află căsătorită
                         Şi dintre fete ieşită.
                         Ie-ţi, mnireasă, cununa
                         Şi ţi-o dă de-a duriţa
                         Pân grădina mâne-ta.
                         Unde-a sta cununa-n loc
                         Să răsaie busuioc,
                         Nu-i mai si fată la joc;
                         Să răsaie lamâiţă-
                         Nu-i mai si fată-n uliţă
                         Nici nu-i da bădii guriţa.
                         Mnireasă, cununa ta
                         învârstată-i mânânţel
                         Şi-i purta-o puţîntel.
                         Mnireasă, de-amu-nainte
                         Cărările ţî-s oprite,
                         Numa tri ţî-s năpustite:
                         În grădină după ceapă,
                         La fântână după apă
                         Şi la mă-ta câteodată,
                         Când i si mai supărată.”
Sau
                        „Mniresucă, sora noastă,
                         N-am zînit la casa voastă
                         Nici să bem, nici să mâncăm,
                         Am zînit să te-ntrebăm:
                         Tu-ţi dai portul din fetie
                         Păntru cel din nevestie?
                         Nevestia-i port frumos
                         Numa-i tare lăcrămos,
                         Nevestia-i port cinstit
                         Numa-i tare suduit.
                         Mnireasă, cununa ta
                         Cum ţ-o dai de-a rândunea
                         În grădină la mă-ta.
                         Mniresucă, nu zdiera
                         C-amu meri de la mă-ta.
                         Mnireasă, ca ş-o scânteie
                         Lasă, lacrimile-ţi stăie,
                         Că lacrimi ţ-or trebui
                         Când cu noi tu nu-i mai si,
                         Că ţ-or trebui pă marţi
                         Când ţ-a zîni dor de fraţi,
                         Că ţ-or trebui pă joi
                         Când ţ-a zîni dor de noi.”
         Încheindu-se aceste hori, ceteraşii „zîc de învârtit”, înveselind atmosfera. Până când nu pleacă ceteraşii toată lumea bea, mănâncă şi dansează. În momentul în care aceştia pleacă petrecerea se etrmină şi nuntaşii pleacă acasă primind sticle de horincă. Pe drumul lor spre casă trebuie să servească cu această horincă oamenii care le ies în cale.

 Nunta detilin
               Revenind la nunta „detilin” vom observa anumite diferenţe faţa de nunta prezentată mai sus. Datorită faptului că nunta se face atât la casa mirelui, cât şi la cea a miresei, nuntaşii vor fi împarţiţi: invitaţii miresei vor petrece la ea acasă, iar cei ai mirelui la casa acestuia. Astfel, jocul miresei nu se mai face noaptea, ci dimineaţa. În rest, nunta decurge la fel ca cea ţinută într-un singur loc. În zori de zi, mireasa cu alaiul ei se duc  dupa nuntaşii mirelui. Nuntaşii miresei merg până la poarta mirelui şi îl aşteaptă să vină la casa miresei. De multe ori participanţii  celor doua alaiuri sunt orgolioşi, în special cei ai miresei, care nu vor să intre în curtea mirelui, făcându-l să iasă să se întâlnească cât mai departe de casa lui. În momentul în care nuntaşii mirelui şi cei ai miresei se întâlnesc işi închină cu horincă şi pornesc împreună spre casa miresei. Unii feciori din alaiul mirelui strîgă pe drum versuri ironice:
                        „Noi merem după mniresă,
                         Mnireasa-i dusă de-acasă,
                         Că mnireasa s-o-mbătat
                         Şi pă mnire l-o lăsat.”
                                              
 Rituri preliminare 

Ceremonialul nunţii nu se termină cu ospăţul la mireasă, ci continuă şi a doua zi. Luni dimineaţă ceteraşii, druştele, stegarul, nănaşii, socrii mici, vecini, rudenii apropiate se adună la casa mirelui. Sunt, după nuntă, „câteva fapte a caror finalitate este de a ajuta la integrarea noii familii în cadrele colectivităţii săteşti, de a realiza legături durabile între ea şi cele existente, ori de a contribui la apropierea celor trei neamuri care s-au aliat: al socrilor mari şi mici şi al naşilor”. Cu această ocazie au loc „ schimburile” de dauri: mirii „se plătesc” de nănaşi, dăruindu-le, pentru faptul că s-au ostenit să-i cunune, ştergare ţesute în casă, feţe de masă, cerge etc., iar socrele işi schimbă între ele daruri, urând fericire şi înţelegere tinerilor.
         Acest moment al ceremonialului va avea loc în cadrul nunţii tradiţionale marti seara(sau depinde când se face nunta), după nuntă, când socrii cei mari şi cei mici mergeau acasă la nănaşi „să se plătească de ei”. Duceau cu ei daruri: lipideu, perină, desagi, săculete şi doi colaci. Nănaşii luau de la miri un singur colac, celalalt îl înapoiau mirilor „să-l manance numai ei şi să le sie cu noroc”. Tot atunci avea loc încuscrirea, schimbul darurilor între cele două cuscre. N-am întâlnit nici o formulă pentru această ocazie.
   În prima săptămână după nuntă, se ducea zestrea, în „lada miresei”, la casa mirelui. Zestrea era dusă cu carul, „socrul cel mare mergând înaintea carului, iar tinerii în car”.
    La o săptămână după nuntă, într-o sâmbătă seara, nănaşa mergea la casa miresei şi, împreună cu soacra mare, îi punea „ împletiturile”, adică îi ridica părul într-o coroniţă împletită pe vârful capului. Nu exista un ceremonial anume pentru această ocazie care marca trecerea definitivă în rândul nevestelor. Prima duminică după nuntă, tânărul căsătorit mai mergea la joc cu „clopu-n zgărzi”, semnul marcant al fecioriei, după care lua jos zgărzile şi struţul, trecând şi el definitiv în rândul oamenilor însuraţi. Tot acum, tinerii mergeau la părinţii fetei, Dimitrie Cantemir numind această vizită „drumul cel mare”. De acum, tinerii căsătoriţi sunt deja o familie, au trecut  „în rând cu lumea”.

Sursele de la care s-a cules obiceiul

  1. Bud Anuţă (a lu’ Pătru Ioanii), 57 de ani, 4 clase, casnică
  2. Marinca Maria (a lu’ Mniculăieş), 71 de ani, 2 clase, casnică
  3. Bud Vasile (a lu’ Nănaşu’), 60 de ani, 4 clase, pensionar

 

 



Noutăți