Dezvoltare durabilă și eficiență energetică







Vizitatori
webs counters
Meşteşuguri

Stilul tradiţional de viaţă , încă prezent în această regiune face ca această regiune să poată fi considerată un muzeu viu. Ţara Maramureşului este considerată una din cele mai bine păstrate zone ale Europei din perspectiva antropologiei culturale şi a etnografiei. Încă mai există vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga depresiune din toate părţile. Moroşenii, aşa cum se auto-intitulează oamenii din Ţara Maramureşului sunt ospitalieri, le plac compania şi discuţia. Celor din Moisei le plac străinii şi fac imposibilul să ajute pe oricine dacă li se cere.

Hainele tradiţionale sunt o bucurie! Colorate şi brodate, acestea parcă au fost create pentru a nu deranja la mişcare, efort sau dans. Lână, pânză de in, cânepă, piele, toate produsele regiunii au contribuit la crearea acestor costume care sunt purtate cu respect, având în vedere că ele reflectă talentul, munca şi tradiţia moroşenilor. Oamenii de aici te adopta ca fiind de-al lor, te întâmpină cu horincă, te culcă într-o cameră ce miroase a busuioc şi levanţică, iţi împodobesc calul ca să iţi facă plăcerea de a face o poză pe cal, stau cu tine lângă discul pe care sfârâie cartofii şi friptura şi să iţi împărtăşească din secretele lor culinare. Ospitalitatea este atât de mare încât turiştii sunt de-a dreptul acaparaţi şi atraşi în lumea lor, fără a avea ce regreta; vezi cum muncesc aceşti moroşeni, cum se ajută între ei, rămâi şocat când vezi bătrâne de 80 de ani în opinci sus pe clăile de fân, râzând sau cântând cântecele lor vechi.

În mijlocul unui relief deluros şi a unor văi bogate, trăiesc oameni, iar majoritatea încă urmează stilul de viaţă agrar tradiţional. Viaţa lor poate părea grea şi simplă – şi chiar este – o luptă milenară împotriva vremii, pentru a cultiva recolte, pentru a creşte animale, pentru a lucra din zori până în seară fără multele conforturi mecanicizate şi electronice pe care noi le credem esenţiale.

Dar această viaţă se poate răsplăti prin simplicitatea pe care o arată fiecare zi de muncă, iar familia şi prietenii garantează că adesea se pot găsi motive de sărbătoare. Sărbătorile sezoniere, precum Crăciunul, Paştele sau alte sărbători locale şi nunţi, şi-au păstrat valoarea de a rupe rutina zilnică, de a petrece mai multe zile la rând şi acest lucru se face cu plăcere.

Moiseenii sunt foarte ospitalieri, întotdeauna gata să-şi primească vizitatorii în casele lor, să ofere un pahar de horică, băutura locală distilată, făcută din prune sau mere. Ospitalitatea lor este faimoasă, aşa cum e şi plăcerea de a socializa cu prietenii, dar şi cu vizitatorii. Acest fapt face din Ţara Maramureşului un loc „uşor” şi interesant de vizitat, pe lângă faptul ca oamenii şi-au păstrat tradiţiile poate mai bine decât orice altă comunitate românească, încă purtând costumul popular, ţesându-şi textile, sculptând obiecte din lemn şi vopsind lâna în culori vegetale.

Meşteşuguri întâlnite în comuna Moisei

Casele Moiseiului sunt aşternute cu frumuseţe si culoare, cu dragoste şi respect pentru tradiţie, cu caldură şi ospitalitate în aşteptare veşnică de oaspeţi.

Meşteşugurile din Moisei au apărut pentru a satisface nevoile omului, în special în perioada când satul era „închis", guvernat de un sistem autarhic. Odată create, ele s-au perfecţionat, păstrându-se vii până în zilele noastre. Dacă bărbaţilor le revine prin tradiţie stăpânirea prin muncă a pădurilor şi munţilor, femeile au în grijă universul casnic gospodăresc.

Vopsitul vegetal

Culorile naturale sunt plăcute ochiului şi totdeauna în armonie unele cu altele, sunt trainice în timp, fapt pentru care noi astăzi putem admira şi analiza nemijlocit diversitatea de culori de pe covoarele din muzee sau, mai rar, pe cele întălnite la ţară.

Torsul, ţesutul şi cusutul (respectiv brodatul) sunt îndeletniciri casnice exclusiv feminine. Ele se practică pe tot parcursul anului, atunci când femeile şi fetele, dar şi fetiţele (începând de la 7-8 ani) au timp. Frecvent, în drum spre cumpărături sau la doctor, sau cu orice ocazie, vezi pe străzile şi uliţele satelor femeile cu „cujelca" (furca de tors) la brâu şi fusul în mână, torcând în timpul mersului.

Tot ce înseamnă textilele casei (covoare, cergi, ştergare, feţe de masă, căpătâie şi feţe de pernă, cearşafuri), dar şi îmbrăcămintea de corp a membrilor familiei (cămăşi pentru copii, femei şi bărbaţi, hainele groase de iarnă confecţionate din pănura de lână etc), toate acestea au fost realizate în casă, de către femei, prin mijloace proprii, manual sau folosindu-se de unelte tradiţionale (furca de tors, fuse, vârtelniţe, sucală, războiul de ţesut, răşchitorul etc). Pentru textilele de interior şi piesele de port, dacă la început s-au folosit coloranţi naturali (realizaţi din diferite plante şi pământuri), începând cu secolul al XlX-lea se folosesc coloranţii de anilină, sintetici. Azi din nou o puternică tendinţă de reluare a tradiţiilor în vopsitul vegetal, în special pentru covoare.

Femeile din Moiseii şi-au îmbrăcat familia, casele şi bisericile cu arta ţesutului în teară (război), cu migăleala acului de cusut şi cu osteneala ochilor în nopţile lungi de iarnă, întrupând astfel straie şi covoare, ţoluri şi cergi, traiste şi trăistuţe, feţe de masă şi îmbrăcăminte de pat.

În fiecare casă de gazde, se află în camera bună "ruda" - zestrea şi mândria fetelor, cu ţesături din lână şi cânepă, cu toată îmbracămintea necesară unei case vrednice şi frumoase. Ţesăturile sunt lucrate şi colorate diferit, în funcţie de locul şi cinstea date fiecăreia. Lucrate cu motive geometrice, în culori contrastante, covoarele au o bordură cu şiruri de reprezentări antropomorfe sau umane, cum ar fi "hora cu cătane" sau "calul şi călăreţul". Ştergurile au un colorit puternic, în tonuri primare de roşu şi negru, cu motive mari, asemănătoare celor de pe covoare. Cergile au o cromatică de două, până la patru culori. Țesăturile autentice sunt cele vopsite în culori naturale, extrase din plante şi din coaja copacilor. Femeile culeg peste vară flori şi frunze, rădăcini şi scoarţă de copac, şi cu ele vopsesc lâna, împletind apoi simboluri păgâne şi creştine în covoare minunate.

Iarna este anotimpul şezătorilor, când fetele şi femeile au timp mai mult şi seara se adună pentru tors. Tehnicile sunt cele tradiţionale; pentru ţoluri (covoare-scoarţe) în zonă se practică tehnica „în ciur" („găurele") şi în „prinse" sau fire întrepătrunse. Războiul de ţesut „tiara" se găseşte în fiecare casă de gospodar. Vara e instalat în şură sau în colesnă, iarna în casă.

Exploatarea şi prelucrarea lemnului în Maramureş este o îndeletnicire veche, greu de datat în timp, într-un loc unde se vorbeşte de o adevărată „civilizaţie a lemnului", într-un loc numit nu întâmplător „Ţara lemnului".

Acesta a devenit principala ocupaţie a moroşenilor din această zonă. Pornind de aici ajungem la arta populară care s-a dezvoltat mai ales prin meşteşugul sculpturii în lemn: icoane, iconostase, cruci şi troiţe. La acestea se adaugă torsul şi ţesutul, olăritul, cojocăritul, opincăritul, fierăritul, împistritul ouălor de Paşti, morăritul şi obţinerea uleiului, construcţia caselor şi pictarea bisericilor, prelucrarea inului şi cânepii, horincitul, vopsitul ţesăturilor, împletitul nuielelor, funiilor, prelucrarea pietrei.

Creativitatea se oglindeşte în obiectele de lemn şi în costume. Măiestria cu care este cioplit lemnul este trăsatura caracteristică a meşteşugurilor din Ţara Maramureşului.

Dacă cei care vizitează astăzi Maramureşul ar fi venit aici cu 25-30 de ani în urmă, ar fi descoperit satele cu gospodării având toate componentele confecţionate din lemn: casa, poarta, grajdul şi şura, şoprul pentru fân şi coteţele pentru porci şi păsări, gardurile, fântânile cu cumpănă şi cu roată, majoritatea uneltelor agricole, a inventarului gospodăresc, mobilierul tradiţional, morile, pivele, uleierniţele şi mijloacele de transport (căruţe, teleguţe, sănii etc).

Viaţa de azi a impus şi în Moisei noi tehnici şi materiale de construcţie. De aceea, arhitectura construcţiilor a căpătat o altă înfăţişare. Şi în aceste condiţii lemnul cioplit şi sculptat îşi găseşte locul. Etaje din lemn cu prispă în stâlpi şi arcade sculptate, balcoane etc. în spiritul tradiţiei locale amintesc de bogăţia construcţiilor din lemn.

Meşterii de case şi porţi, folosesc şi astăzi vechile tehnici tradiţionale: cioplitul lemnului cu securea, făţuitul cu barda, tăiatul şi crăpatul lemnului gros cu ferăstrăul şi joagărul, securicea pentru draniţit, cuţitoiul de crăpat draniţe, dălţi, rindele, sfredele (burghie), scoabe.

Arhitectura

Moisei fiind un sat tradiţional a fost în totalitate construit din lemn, toate casele, şurele, şoproanele, gardurile, porţile şi bisericile cu acoperişuri din şindrilă. Astăzi, multe dintre clădiri sunt făcute din cărămidă, piatră sau beton, iar acoperişurile – din fier încreţit. Din fericire, dimensiunea clădirilor este încă mică, iar structura satului nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Cel puţin porţile înalte sunt încă sculptate şi ridicate înaintea caselor ca întotdeauna

Costumul tradiţional

Foarte dezvoltat este şi mesteşugul brodatului costumelor tradiţionale. Ţara Maramureşului este una din puţinele zone în care costumul tradiţional a fost păstrat aproape nealterat de către influenţele urbane. Şi chiar dacă poate fi admirat doar duminica, atunci când moroşenii merg la biserică, sau cu alte ocazii de sărbători religioase sau de alte sărbători, fiecare moroşan, fără nici o excepţie, deţine un costum tradiţional. În după-amiezele de duminică, atât bărbaţii cât şi femeile îşi etalează costumele şi dansează, aşa cum se face de veacuri. Femeile poartă basmale colorate, fuste înflorate şi cojoace negre de oaie. Bărbaţii poartă pantaloni negri şi cojoace albe. De la un sat la altul există diferenţe în ceea ce priveşte costumele. Moiseenii preferă culoarea galbenă, care-i defineşte. Cea mai bună ocazie pentru a le admira sunt festivalurile care au loc de Paşti şi de Crăciun. Nu doar bătrânii îmbracă acest costum, ci şi copiii preşcolari, fapt prin care se explică această continuitate.

În zonă există şi alte meşteşuguri, ca fierăritul, opincăritul, cu meşteri specializaţi.

Prezenţa portului popular, menţine şi meşteşugul cojocăritului. Oieritul fiind una din ocupaţiile de bază ale ţăranilor, materia primă pentru cojoace există din abundenţă. Din blana de oaie se confecţionează cojoace sau pieptare, piese de îmbrăcăminte fără mâneci, croite drept, scurte până la brâu şi deschise în faţă.

Olăritul

Trebuie să amintim prezenţa în Maramureş (începutul secolului) a unei ceramici cu caracter preponderent decorativ, de factură neobizantină, numită de cercetători „ceramica de Valea Izei" (deoarece aici s-a găsit în cantităţi mai mari).

Astăzi funcţionează doar centrul de ceramică de la Săcel (localitate vecină cu Moiseiul) şi cel de la Sighet. La Săcel, cuptorul de ars oale (care este de formă semisferoidală-ovoidală) cu vatra simplă, neorganizată se încadrează în categoria celor de tip roman, iar tehnicile de lucru şi forma vaselor sunt dacice. Iată cum contactul dintre cultura dacică autohtonă şi cea romană ne oferă şi astăzi dovezi de coexistenţă. Dacă ne referim la vechimea centrului, trebuie să avem în vedere vechimea aşezării.

Vasele ceramice produse aici se desfăceau la târgurile din zonă, dar şi în zona vecină Bistriţa-Năsăud. Tănase Cocean, meşterul de azi, este prin tradiţia familiei, neam de olari. El a adus puţine inovaţii, în general respectând tradiţia acestui vechi centru ceramic. Şi azi confecţionează ulcele pentru apă, tigăiţe cu trei picioare (similare cu celebra „ceaşcă dacică"), oale pentru pus laptele la prins, strecurătoare, cratiţe cu două toarte, oale de diferite dimensiuni pentru fiertul sarmalelor, blide, diferite vase pentru flori.

Creşterea animalelor este alături de agricultură ocupaţia cu ponderea cea mai mare în viaţa economică a zonei. Obiceiurile legate de această ocupaţie precum şi o multitudine de superstiţii şi credinţe, practici magice, la care adăugăm bogăţia folclorului (aprinderea „focului viu", „mulsul măsurii", descântecele şi practicile magice privind sănătatea animalelor, diferitele variante ale baladei „Mioriţa", păstrate în colindele de Crăciun şi Anul Nou etc.), se constituie ca argumente ale vechimii păstoritului şi a creşterii animalelor în Maramureş.

Atestări arheologice şi mai târziu documente scrise (vezi Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV) aduc argumente despre existenţa unei intense vieţi pastorale în Maramureş.

Stâna maramureşeană a fost destul de rudimentară şi şi-a păstrat acest caracter până în zilele noastre. O stână cuprinde între 400 şi 650-700 de oi, la care uneori se mai adaugă şi vite mari, stavră de cai, porci. Menţionăm că aproape fiecare ţăran ţine oi şi capre, că în Moisei se organizează mai multe stâne, că Moiseiul are muntele lui pentru păşunat, încă din perioade îndepărtate de timp.

Faţă de cele două ocupaţii ale ţăranului maramureşean, agricultura şi creşterea animalelor, acesta a nutrit întotdeauna sentimente care nu pot fi descrise. Toate muncile, grele şi pline de riscuri, le face cu dragoste şi pasiune, cu grijă şi mult discernământ, cu conştiinţa datoriei împlinite.

Alte ocupaţii vin să completeze viaţa atât de complexă şi de dură a acestor oameni care trăiesc într-o zonă destul de săracă de la natură

Pescuitul este şi azi o ocupaţie secundară, care asigură completarea hranei. Apele de munte bogate în specii ca: lostriţa, păstrăvul, lipanul, sau, pe cursul inferior al acestora, bogăţia în mrene, scobari, eleni, albioare, precum şi crapii şi ştiucile din ochiurile de apă şi lacurile existente au dus la născocirea a tot felul de instrumente, unelte şi tehnici de prindere a peştilor.

Albinăritul este o străveche ocupaţie a maramureşenilor. Varietatea şi bogăţia vegetaţiei a impus-o, toponimia fiind semnificativă în acest sens: La Prisacă, Valea Stuparului. Tehnica arhaică de albinărit era „bărcuitul" sau vânătoarea de albine, adică prinderea stupilor sălbatici din păduri. Albinăritul tradiţional se practică de familie pentru nevoile proprii

Culesul din natură al diferitelor fructe şi plante din flora spontană a zonei se mai practică şi astăzi pe o scară largă. Ocupaţie străveche al cărei rezultat asigura hrana, îmbrăcămintea (cânepa, inul), dar şi sănătatea, prin nenumăratele plante medicinale cunoscute de săteni. O cercetare recentă evidenţia cunoaşterea de către ţărani a 435 specii, din care 274 sunt plante spontane sau cultivate şi 118 cultivate exclusiv. În medicina populară sunt cunoscute de ţărani 172 de plante „bune de leac", iar peste 250 de specii sunt cunoscute ca plante melifere. Afinele, zmeura, merele şi perele sălbatice, ciupercile se culeg şi se valorifică superior.

Lucrul la pădure sau butinăritul este o ocupaţie importantă şi pe deplin justificată în această zonă cu păduri seculare care acoperă o mare parte a terenului.

Țesături

Arta lemnului

Opincar

Clopar



Noutăți